Când veșnicia miroase a toamnă

Toamna iarăși stă mirată, parcă nu-și mai află loc, Adunând încet lumina, prin descâtec, c-un ghioc. Păsări trec prin fumul serii, iar un foc încă mai arde, Printre frunzele uscate, cântă-un greier serenade. Prin crengi de timp uitate, vântul trece călător, Soarele nu mai zâmbește, stă ascuns pe după-un nor, Câte-o frunză doar plutește, fără grabă, către zare, Salutând doi trecători, c-o ultima legănare. Ziua-și strânge încet lumina și o pune peste gând, Iar tăcerea se așază peste lume, rând pe rând. Timpul trece fără teamă, nu întreabă, nu se-oprește, Doar, din când în când, ne cheamă să vedem ce mai trăiește. Câte toamne strânge omul într-un colț ascuns din sine, Până înțelege drumul care pleacă și revine? Câte frunze trebuie să cadă, câte ceruri să apună, Până sufletul pricepe că și pierderea adună? Poate frunza care cade nu cunoaște despărțirea, Poate moartea ei de-o clipă își împlinește doar menirea. Poate tot ce ni se stinge într-o zi, fără cuvânt, Se întoarce-n altă formă, mai aproape de Cel Sfânt. Și noi trecem tot prin lume, ca un foșnet de lumină, Cu o teamă, cu o rană, cu o taină ce ne-alină. Căutăm prin ani răspunsuri, printre drumuri și hotare, Fără-a ști că veșnicia ne respiră-n fiecare. Nu-i sfârșit atunci când frunza se desprinde și coboară, Nici când cerul fără soare pare trist întâia oară. Uneori, ce pleacă-n toamnă lasă-n suflet un hotar, Ca să poată primăvara să ne regăsească iar. Dar când seara-și lasă umbra peste suflet și pământ, Când rămâne doar tăcerea și un murmur dus de vânt, Înțelegem că prin toate, prin iubire, dor și gând, Dumnezeu ne poartă-n timpuri către veșnicie, blând.